Strings of life .

Simt nevoia sa vorbesc. Sa vorbesc mult. Despre orice, oricine, oricand. As fi in stare sa palavragesc cat e ziua de lunga.

Am un milion de  ganduri si tot pe-atatea idei. Dar din pacate, nu am rabdare sa le astern pe hartie. Sau poate ele nu au rabdare sa m-astepte sa le finisez inainte de a le pune in ordine.

Uneori ma gandesc ca poate o-i fi un geniu. Un geniu ratat. De ce? Fiindca ideile mele dispar cat ai clipi. Si-apoi trece ceva timp pana sa imi amintesc franturi din ele. Franturi.

Ar trebui sa se inventeze un dispozitiv care sa-mi citeasca gandurile si sa le imprime imediat pe hartie.

Daca m-ai aseza in fata unei oglinzi, sa vorbesc vrute si nevrute, iar la randul sau, reflectia din oglinda sa-mi raspunda, n-as mai pleca de acolo prea curand.

Si nu din cauza ca sufar de narcisism. Nu am ajuns sa ma iubesc atat de mult incat sa nu ma mai dezlipesc de oglinda. Nu.

Ci fiindca stiu ca acea persoana, acea imagine, reflectie, are rabdarea si bunavointa de a ma asculta. De a-mi intelege cuvintele. Iar toate astea nu din cauza ca nu ar avea unde pleca, ca e intepenita . Nu. Chiar si asa, multi oameni stau si o ora-doua langa tine si te “asculta”, si nu se clintesc de fel. Iar mintea lor zburda cine stie pe ce campii. Eu stiu, cunosc cine e in oglinda. Ii stiu ce-i poate mintea. Stiu ca e dispusa sa asculte. Sa-si lase deoparte viata personala si sa-si concentreze toata atentia asupra mea.

Nu de multe ori m-am trezit cu prieteni vechi, cu care nu mai vorbisem de ani buni, ca vor sa se confeseze, sa ceara o parere, un sfat. Iar din toate cunostintele, prietenii, rudelor lor, eu eram singura de care erau convinsi ca  voi pastra secretul si ii voi ajuta.

Acum, ce pot spune,ar fi putut sa ma onoreze acest lucru, sa ma simt flatata, dar in acelasi timp sa ma si intristeze. De ce toata lumea isi aduce aminte de mine doar la nevoie? Doar cand dau de greu?

Nu ma mai incanta de mult ideea de a fi doar salvatorul. Cel care te scoate din rahat. Sa ma scuzati, dar acesta este adevarul.

A cam venit timpul in care si eu am nevoie de un umar pe care sa plang, un suflet cald care sa imi asculte si mie of-ul, care sa ma inteleaga. A venit si randul meu sa ma alint, sa ma scuz, sa ma joc de-a victima.

De azi, eu sunt pe primul loc.

Advertisements

3 Comments Add yours

  1. Nor says:

    Că bine zici!

    1. wildrosec says:

      😀

  2. goldenpunani says:

    Reblogged this on dinemewineme69me and commented:
    and you played it perfectly. thank you for that

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s