Outside .

Am asteptat sa imi revin inainte de a asterne aceste ganduri, pentru a nu fi prinsa in valtoarea de emotii… si sa sfarsesc plangand din nou. Am crezut ca pot scapa cu inima impacata daca ma detasez de tot, dar la mine nu mai merg lucrurile in felul acesta de mult timp.

Mi s-a spus de multe ori in ultimele luni sa imi vad de treaba si sa nu ma mai uit inapoi. Dar poti? Diavolul nu-ti apare intr-o inchipuire rosie, cu cornite si furca dupa el… iti apare in tot ceea ce-ti doresti tu mai mult. Si sunt o fire slaba… Sau doar am o slabiciune. Si-am cazut din nou in plasa, repetand greseala.

Nimeni nu a stiut. Eram din nou un secret, dar care de data aceasta nu imi mai convenea. Nu intelegeam de ce ne-am feri. Aveam un trecut totusi, iar viata noastra nu ar trebui sa intereseze pe nimeni in asa mod incat sa apara discutii. Dar am tacut. Cat am putut.

Intr-o luni la amiaza, ma aflam in masina, in drum spre… vechea mea viata. Stiam ca acolo se afla o bucata mare din sufletul meu, si o voiam inapoi.

Mi-era teama. De ce-o sa fie, de ce-o sa se intample… Poate era prea repede. Poate ne grabeam. Poate era doar o farsa murdara, o gluma pe seama mea.

M-am linistit dupa ce i-am auzit vocea in telefon. Am luat cheia. si-am pornit spre “acasa”.

De 3 luni de zile nu mai calcasem in orasul ala. Si totusi, stiam strazile destul de bine.

Dupa ce-am pasit in casa, am aprins lumina…s-apoi brusc m-a cuprins o tristete.

Am incuiat usa in urma mea, mi-am dat haina jos, dar nu m-am descaltat. Umblam bezmetica din camera in camera, sa gasesc urme de-ale mele. Majoritatea erau bine stranse in pachete lasate in balcon. Am suras usor, dar nu a bine. Mai eram in sifonier, in baie, iar bucataria inca era a mea. Dar nu si frigiderul. Era gol. Era exact frigiderul unui burlac.

Ma plimbam din camera in camera de parca eram intr-un muzeu. Totul mi-era atat de familiar, dar atat de strain. Se putea simti o oarecare raceala in casa, desi calorifele ardeau. Era altceva.

Ma suna si imi spune ca vine acasa. < Ok… Acum e mai mult casa ta, nu ar trebui sa anunti. Doar apari la usa si suni. Nu e ca si cum as fi cu altcineva si sa am timp sa-l alung inainte sa ajungi. >

Cand intr-un sfarsit am auzit soneria, ma simteam ca atunci cand eram mica si luasem un S la scoala, iar tata era deja pe scari. Era un stres continuu, si-o teama de ceva.

A intrat si s-a comportat de parca nimic nu s-ar fi intamplat in toate aceste luni. De parca era o zi obisnuita in “familia” noastra. Ne-am imbracat si-am strans banii laolalta, gata de shopping pentru sarbatori. Planul era sa luam un brad si toate cele, apoi restul lucrurilor pentru a-i face frigiderul din nou un loc familiar.

A fost ciudat, toata seara. Cumparaturile, mersul cu taxiul, impodobitul bradului, pizza de casa. Imi era dor de toate acestea, dar nu era la fel. Imi venea sa le las dracului pe toate si sa plec. Nu era cum voiam eu, si nu ma simteam bine.

Era obosit si s-a pus sa doarma. Initial, m-am pus pe jumatatea de pat, dar… din nou nu era bine. Mi-am luat perna si patura si-am dat sa plec sa dorm singura. M-a oprit. Un pic furios si deranjat de gestul meu, dar i-am zis ca e ciudat si nu imi place. M-am asezat inapoi si ma gandeam ca dis-de-dimineata sa ma imbrac si sa plec. N-o sa observe.

In timp ce-mi faceam eu planul de evadare, se apropie de mine si ma cheama in bratele sale. Stateam impietrita langa el si aproape ca uitasem sa respir. M-a chemat si mai aproape… iar de niciunde, imi cuprinde barbia cu mana si ma trage spre el sa ma sarute. Surprinsa de o asa schimbare brusca, nerabdatoare sa-i simt iar gustul buzelor, am oprit lacrimile ce-mi stateau sa curga… il tineam strans in brate si m-am lasat dusa de val. Nu am regretat. Si nici acum nu o fac. Il iubesc pe omul acesta, deci rau nu aveam ce sa fac.

Nu aveam somn. Nu puteam. O fi fost si din cauza patului, dar cred ca si gandul ca va trebui sa ma intorc acasa ma tinea treaza. Incercam sa imi dau seama ce se intampla… I-am cuprins palma si mi-a raspuns, strangandu-ma bine. Abia atunci am adormit.

Dimineata mi s-a parut ca ma evita, ca se fereste de mine, de privirea mea. M-am simtit aiurea, bineinteles. Cel putin m-a sarutat inainte de a pleca la munca. La fel a facut si in ultima zi.

Doua zile si ceva cat am stat acolo, trebuia sa ma impart intre el si acasa. Stiam ca imediat ce  ma voi intoarce voi intampina un scandal monstru. Mi-era teama, iar el stia prea bine. M-a ajutat cu ce a putut, dar probabil ca de teama, i-am cerut prea multe si l-am speriat. Inca nu stiu nici acum.

Mi-am cautat ocupatie. Am facut curatenie, am gatit tot ce ii place lui, mi-am pus lucrurile inapoi la locul lor, eram rupta de oboseala. Iar in acelasi timp imi era frica sa ma intorc acasa. Stiam ce o sa urmeze, si as fi preferat sa plec, sa fug, sa mor.

Am plecat cu gandul ca totul e bine intre noi, si o sa urmeze si mai bine. Desi bucatica aia din mine dupa care ma intorsesem, ramasese tot acolo.

Acasa, asa cum ma asteptam. Scandal, reprosuri, tipete, amenintari… Mi-era frica si incercam sa-mi gasesc refugiul in cuvintele lui. Intr-un tarziu mi-a raspuns si am adormit linistita. In schimb, a doua zi de dimineata, a urmat sfarsitul.

Inca de la prima ora am fost trezita si scoasa din pat cu tipete iar primul meu gand a fost sa il caut. Stiam acum cam ce program are, deci ma asteptam sa imi raspunda. Unu, doua, trei, patru mesaje pline de disperare. Incerc sa sun. Nimic. Intr-un tarziu, aud telefonul si-l verific repede. Asteptam sa ma salveze, asa cum o facea mereu. ” Ma disperi, intelege. Ce vrei sa iti mai spun?” . Atat. Oricat as fi incercat sa ma scuz, sa plang, sa povestesc, nu am mai primit nici un mesaj.

Era 10:35 si ma uitam pe camere sa vad cand opreste o masina la poarta. Tresarea inima in mine de fiecare data se auzea vreun telefon in casa.

Apoi, la 10:55 a ajuns. De cum l-am vazut coborand din masina, m-a cuprins o teama groaznica… iar cum el nu mai raspundea, stiam ca am luptat in zadar, din nou, stiam ca nu mai am nici un rost, stiam ca nu mai vad nici o cale de scapare, nici un loc unde sa fug… Era doar panica, teama…

Cand a intrat in casa, eu puneam deja sticla de apa pe masa. M-a luat din plin la intrebari si injurii, si incercam sa par calma, sa ripostez. A plecat in camera cealalta si continua sa bombaneasca, sa imi spuna de toate. Am deschis sertarul de langa mine si-am luat o tableta. Am mers in camera la mine si m-am imbracat de plecare. Am urcat sus, in cealalta camera a mea si am umblat in sertar dupa alta tableta. Apoi, in cutia sa cu medicamente, am gasit paracetamolul. Stiam bine ce a patit el acum 3 ani, cand din cauza unei raceli si tratament luat in inconstienta, era cat pe ce. Si stiind ce avea sa faca, am luat 14. Sau 15.

Intr-un moment mama m-a surprins umbland la medicamente si i-am zis doar ca ma doare capul, si mi-a dat o pastila. Am luat-o. A vazut toate acele tablete goale si le-a luat sa le arunce.

Doua ore nu am spus nimic nimanui. Doar cu o singura persoana vorbeam si stia ce fac, dar fiind prea departe nu avea cum sa ma ajute. Nu ca as fi vrut.

In acele momente gandeam -nu gandeam- ca o sa plec, ma urc intr-un maxi, si cand o sa-mi fie rau, Dumnezeu cu mila.

Mama s-a rugat de mine sa raman, sa nu plec, dar eu stateam doar langa ea, cu inca vreo opt pastile stranse bine in pumn si-i ziceam doar ca m-am saturat si vreau sa plec. Dupa ce-a iesit din camera le-am inghitit si pe alea.

Eram nervoasa ca nu mi-e rau, ca nu pic lesinata, ca… nu se sfarseste odata. Voiam sa nu ma mai doara si sa nu mai trebuiasca sa traiesc cu gandul ca din nou cineva si-a batut joc de mine, iar eu am cazut de fraiera. Iar pe langa asta, nici in familia mea nu imi mai pot gasi locul.

Pe la 13:25, m-am asezat in pat langa mama, am luat-o in brate si i-am zis :” Iti spun ceva, dar promite-mi ca nu te sperii.”

Bineinteles ca s-a speriat, m-au suit repede in masina, fratele meu accelerand cat putea el de mult, si culmea, de data asta mama nu era cu ochii pe el. Incerc sa fac haz de necaz,bineinteles. In fata la urgente, opreste si el. Speriat tot, ce s-a intamplat, cand, cum, cate. M-a bufnit plansul. Isteric. Apoi am tacut.

S-au adunat repede vreo 8-9 cadre medicale in jurul meu, eu eram toata in afara problemei. M-au intrebat ce si cate, iar eu raspundeam total detasata.

Restul detaliilor chiar nu mai conteaza, a trecut fix o saptamana de atunci si sunt oarecum bine. Mi-am distrus ficatul, stomacul, iau tratament si cel mai important, nu mai vreau sa vad apa cu sare cat voi mai trai. Psihic, cu siguranta nu stau bine. Toata amintirea asta incerc sa o tratez ca pe-o gluma, fiindca mi-e rusine de mine.

Mi-e rusine fiindca am luptat pentru o relatie timp de 4 ani de zile. Am luptat pana in ultima clipa. M-am certat cu toata lumea, am dat tot ce aveam, tot ce aveam mai de pret, mai valoros, i-am dat lui. I-am dat ultimii mei bani, ultima bucata de suflet ce-mi ramasese intreaga… Am crezut pana in ultimul ceas fiecare cuvant si fiecare promisiune a lui.

Am crezut mereu ca de ar fi fost la un pas sa ma piarda, ar fi reactionat, ar fi spus ceva. Mereu imi spunea ca nu poate trai cu gandul ca eu nu o sa mai fiu, ca eu sunt totul pentru el .Dar timp de doua zile nu a spus absolut nimic. Abia sambata, intr-un tarziu, a trimis doua mesaje, in care dadea vina pe mine. Din nou.

Iar a doua zi dimineata, avea sa vina momentul decisiv.

A venit timpul sa recunosc odata pentru totdeauna ca nimic nu a fost real, nu pentru el. Doar pentru mine. Ca am fost doar un mijloc de a-si atinge el visele. Mereu i-am fost alaturi, l-am sustinut, sprijinit, sponsorizat si asa mai departe. Toate pentru el. Mereu pentru el.

Dar cand am avut si eu nevoie de un cuvant de-al lui, o mangaiere, ori macar sa-i aud glasul… A disparut cu totul.

Sunt doar un copil, prostut, ce si-a daruit inima cui nu trebuie. Care a iubit prea mult si a indraznit sa viseze. Care a crezut in vorbele frumoase ale celui iubit.

Asta-i inca o poveste fara final fericit. Sfarsit.

Advertisements

9 Comments Add yours

  1. Paula says:

    Of, draga mea, îmi pare foarte rău pentru ce ai păţit. N-ai de ce să îţi fie ruşine, suferinţa şi durerea te orbesc. Când citesc poveşti ca ale tale, când mi-aduc aminte şi de toate prin câte am trecut şi eu, îmi dau seama cât de slabi suntem în faţa durerii şi cât de mult avem nevoie de ajutor şi mă întristez că nu pot face mai multe pentru tine, că n-am putut face mai multe pentru mine, că nu pot face mai multe pentru noi toţi atunci când suntem slabi şi orbi în faţa durerilor…

    1. wildrosec says:

      Nu prea stiu ce ar trebui sa iti raspund..
      Stiu ca mereu ai vrut sa imi fii aproape, si apreciez :* dar acum, chiar nu ai ce face. Tine mai mult de mine, sa imi revin singura. S-au intamplat lucruri mai grave si nu ar fi avut rost sa le scriu aici, alea le stim doar noi.
      Stiu doar ca m-am ambitionat sa o iau de la capat, de una singura. Iar de data asta nu ma mai uit inapoi.

  2. Myriam says:

    Povestea asta ce-am citit-o acum e dovada faptului ca odata ce o relatie se termina, nu mai poti sa o aduci inapoi, pentru ca odata rupta, se autodistruge. Imi pare rau ca you didn’t get your fairytale, insa nu iti pierde speranta. In fiecare greseala e un nou inceput si pana la urma cuiva o sa-i pese suficient cat sa nu fie magar. Mai bine cu gandul asta decat sa iti petreci tot restul vietii cum ai stat atunci in apartamentul in care ai stat odata, nu? Asa, inconjurata de raceala. Lasa, o sa treaca si o sa iti gasesti forta sa incerci din nou. Mai intai lasa-te sa te vindeci si lasa pastilele, nu merita nici un barbat sa mori pentru el.

    1. wildrosec says:

      Nu am facut-o doar din cauza lui. S-au intamplat mult prea multe in ultimul timp. Dar atitudinea lui, dar mai ales ca am vazut cu ochii mei adevarata lui fata, a pus punct. Iar in acele momente tensionate… In fine.
      Nu o sa se mai repete, asta e clar.

  3. Myriam says:

    Si daca ai nevoie de o piesa, ascultam asta cand scriam commentul: http://www.mtv.com/news/2032654/nicki-minaj-the-pinkprint-movie/

    1. wildrosec says:

      Multumesc. Grand piano mi-a placut mult

  4. damarisinsecolulxxl says:

    Am trecut şi eu prin aşa ceva cu cineva foarte drag… şi ştiu că acum nu ai nevoie decât de tine. Când s-a întamplat, tot ce am avut de oferit era o îmbrățişare puternică şi un ” nu uita că te iubesc!”….nu aveau rost alte păreri. Şi cumva a contat doar atât. Sper să găseşti în sufletul tău cele mai bune răspunsuri, să nu te judeci aspru când meriți atât de mule lucruri bune şi să le permiți să vină din nou la tine când vei fi pregătită.

    1. wildrosec says:

      Multumesc din suflet !

      1. damarisinsecolulxxl says:

        Cu mare drag!

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s