Our Love’s Funeral .

Când eram mică, pe vremea când ne pregăteam pentru Prima Sfântă Împărtășanie, am învățat teorie. Multă teorie pentru un copil de 8 ani. Dar am învățat-o, pentru că era rușinos să dai examen și să nu il iei. Răsplata? Ce era mai important pentru noi ca si copii, rochia albă de mireasă și multe dulciuri.

Iar pentru a primi sfânta împărtășanie, trebuia să te spovedesti. Pentru o mai bună spovada, era necesar să faci cercetarea cugetului. Practic, te gândesti la toate păcatele tale, o mică-mare analiză interioară.

Păcatul meu din ultimile luni… a fost să cochetez cu însuși diavolul în persoană. V. nu e chiar El, doar întruchiparea lui, ca să nu exagerez.

-De ce ai stat atât de mult cu el?

Pentru că îl iubesc. Și nu voiam să renunț fără luptă, fără să știu că am făcut tot ce îmi era în putere pentru a ne fi bine.

– Ce iubești la el?

Am mai fost întrebată asta, nu știu, chiar nu știu.

– Trebuie să te fi atras, fascinat ceva…

Probabil eram curioasă, să aflu dacă în spatele măștii se află ceva mai mult. “Ambalajul” era drăguț, după standardele mele, poate și asta a avut o mică influență.

-Și ai găsit ce sperai?

Probabil. Oricum, dacă se află ceva, este acoperit de un ego cum nu am mai întâlnit. Am încercat în zadar să-l calmez, să nu spun înlătur. Este foarte fragil, uneori simțeam că trebuie să gândesc de 10 ori o frază înainte să vorbesc, tocmai pentru a nu înțelege altceva și a stârni o ceartă. Era obositor.

– Era un sprijin pentru tine?

Ba din contră. Când aveam mai mare nevoie de el, era ocupat. Lucruri importante, gen ieșit la bere . O singură dată, l-am rugat, în adevăratul sens al cuvântului, să rămână, pentru că aveam nevoie de el, de prezența lui. Ce mi-a răspuns? “Trebuie să ajung la frizer.” Mi-a întors spatele și-a plecat. Tunsoarea lui era mai importantă decât starea mea depresivă.

– Și totuși ai continuat…

Da, m-am agățat de false speranțe, că va veni și timpul când se va schimba ceva în atitudinea lui și va fi bine.

– Îți imaginai un viitor alături de el?

Sincer, nu. Îmi era teamă doar să încerc să îmi imaginez. Are un temperament vulcanic, foarte greu de stăpânit. Să nu uit că a încercat o dată să mă lovească, deci, hell no.

– Dar tot ai rămas.

De fapt în seara cu pricina s-a încheiat totul, din punctul meu de vedere. Ce-a urmat după, nu știu exact ce a fost. Probabil mă obișnuisem cu el, îmi era greu să renunț, să îl știu plecat. Aveam nevoie să îi aud vocea.

Nu pot spune că am făcut bine. Se schimbase, își permitea mai mult. Iar aici mă refer la limbaj. Era foarte colorat, mai ales când era nervos. Ori beat. Ori ambele.

– Ai permis asta?

Numește-l masochism. Nu știu. Ideea e că injuriile lui nu m-au afectat. E ca atunci când un copil de 3 ani a învățat cuvântul “proasto” și ți-l repetă. Ce faci? Râzi și nu îl iei în serios. Nu poți fi jignit de cineva care nu are habar de tine. Sau de el. Atât a învățat să spună, atât știe, ce poți să îi ceri?!

Nu pot să neg că uneori mă plictiseam, știam placa, o repeta la nesfârsit. Speram să realizeze singur că nu e bine, dar până în momentul de față încă nu sunt semne de așa ceva.

Explicația lui fiind mereu “când sunt nervos spun ce vreau eu” și “din vina ta, că mă provoci”.

După toate astea, încă mă dor mușchii ochilor, atât de des I’ve rolled my eyes.

– Ai avut momente de gelozie?

Sigur. Dar nu la modul “aia e mai bună decât mine, frumoasă, bla bla, îți poate oferi mai mult”. Mă comportam ciudat doar când simțeam că sunt mințitã.

Dacă e s-o luăm așa, când mi-a spus că a fost cu alta într-o noapte, nu am fost geloasă. Trădată, pentru că aveam încredere în el. Geloasă, nu. Îmi părea rău pentru biata fată. Are tendința, nu, obiceiul de a fi egoist și egocentric.

– Ai ajuns până în punctul de a vrea a-i cunoaște familia?

Nu. Nu am cunoscut părinții nici unui bărbat cu care am fost. Nu am vrut.

Sunt însă curioasă să îi cunosc mama. Nu știu de ce, dar mereu am vrut asta. Probabil ar fi fost singura care putea să îmi explice de ce se comportă astfel.

– Încă ești curioasă?

Ah, nu. Între noi s-a încheiat definitiv. Nu ar avea rost.

După luni de încercări în zadar, am hotărât că îmi pierd timpul. Pierd timp, nervi, efectiv investesc în ceva ce nu ar merge vreodată.

Am mai spus asta, știu, probabil mi-o spun în fiecare zi; e greu să renunț, dar e spre binele meu.

Nu te poți mulțumi cu un om care nu te apreciază,  nu apreciază gesturile făcute pentru el, care nu îți oferă nimic, nici măcar timp. Nu am cerut nici o dată cadouri, flori; în schimb, apreciez lucrurile mărunte, care nu pot fi cumpărate. Iar când nici acestea nu se întrevăd la orizont și nu există voință, I’m out.

Degeaba îmi repeți “Te iubesc” dacă nu adaugi și fapte cuvintelor.

Iar asta va fi ultima dată când vorbesc despre el, I’ve cleared my mind now.

E timpul să închid acest capitol și să merg mai departe.

I want my candies now. You can keep the white dress. I prefer black, anyway.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s