Breathe .

on

M-am trezit duminica dimineata si m-am grabit spre munca. Era cat pe ce sa intarzii (nu conteaza ca e my business, trebuie sa fiu un exemplu, right? ih.. ). Si e atat de dulce somnul ala de pe la 5-6, iar patul ala sigur are un magnet ascuns pe sub saltea, undeva, altfel nu vad de ce e atat de greu.

Ajunsa acolo si rezolvand treburile importante, dau sa imi verific notificarile . Ciu-ciu net. Semnal, nimic.

Meh, las’ ca nu mor o zi. Folosesc date.

Luni.

Ciu-ciu wi-fi, ciu-ciu date. Si incarcasem sambata.

Dau sa sun la Relatii Clienti, ocupat. Insist. Si insist. Intr-un tarziu, imi raspunde si imi spune ca “s-au consumat”. ZVU8rMVYpZ

Pai cum adica, incarc 5 euro special pentru date si merge doar o zi?! 24 ore ?! 5 euro doar pentru atat?!

“Trebuia sa incarcati mai bine optiunea cu voce..” imi spune pe un ton, asa…in doru’ Leli.

Nervi. Nu mai pun date in veci si-n pururi.

Wi-fi-ul tot nu merge. Dau resetare. Contactele sunt pe google, deci sunt asigurata.

Resetare.

Ciu-ciu wi-fi, adio contacte !

Panica. Panica. Panica.

Eram in soc de parca m-a luat un autobuz inainte. Bam!! Adio, tataie!

Simteam ca sunt in cadere libera. Da-le dracu de poze, contactele, mama.

But then I was like: Pai, bine, mah… Te face pe tine un telefon? Chiar asa ai ajuns?

Pai, cam da… Asa se pare…

But, hey, stai putin… hai sa luam partea buna a necazului. Tu nu mai ai numerele, dar ei il au pe al tau. Deci cam ar fi timpul sa te caute si ei. Nu doar tu. De ce sa fii mereu tu cea care le arati ca iti pasa, ca existi, sa ii intrebi de viata, de sanatate? Huh?!

Hmm… You’re kinda right…

So, am sunat la Huawei, a doua zi au trimis curierul dupa el, iar in 3 zile mi l-au adus inapoi.

3 zile am stat ca pe ghimpi, cu un telefon mai vechi ce ma scotea din pepeni de des ce se bloca.

Asa ca atunci cand a ajuns acasa, eram entuziasmata ca un copil mic. Jumatate de ora pana mi-am pus cartela si l-am configurat, apoi, gata. L-am aruncat pe pat.

Dar era acolo. Erau puse toate conturile, ringtone-ul, wallpaper-ul si parolat, bineinteles.

Am fost ca un copil caruia i s-a luat jucaria. Desi nu se juca des cu ea, dar era acolo. Si asta era de-ajuns.

Si m-a facut sa realizez ca e un pic cam grav.

Nu stiam ca sunt dependenta de el. Sau nu atat de mult. Sau… n-as fi recunoscut pana acum, n-as fi zis ca “Hey, sunt Carmen si sunt dependenta de telefonul meu.”

Why?! E trist.

Zilele trecute alergam prin mall pentru ca ma grabeam sa ajung la o nunta si imi mai lipseau cateva accesorii, eram in criza de timp iar in timp ce ma apropiam de scari, mi-a taiat calea un cuplu. Cat pe ce sa ma ciocnesc de ei.

Daca m-ar fi observat.

Nu stiu de ce am avut impresia ca era un cuplu, poate doar pentru ca erau unul langa altul?! Nu stiu. Oricum erau amandoi cu nasul in telefon, adica efectiv nu aveau treaba unul cu celalalt. Era ca in videoclipul lui Stromae .

Stii, eu cel putin am o scuza; sunt single, deci in public e oarecum acceptabil sa imi ascund singuratatea intr-un telefon (cat de trist suna!!). Dar ei, si in general, intr-o relatie… de ce sa faci asta? De ce?

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s