Adeseori ma surprind cu privirea in gol, pierduta pe cine stie ce coridoare ale timpului. Sunt o visatoare de cand ma stiu, de acest lucru sunt sigura. Daca cineva ar plati pentru numarul viselor cu ochii deschisi, probabil as fi bilionara.
Aerul rece, vantul ce flutura crengile ciresului cu putere, ciripitul pasarilor si zgomotul pe care il scoate acel porumbel. Ma scoate din minti. Nici nu stiu cand mi-au devenit antipatici. In copilarie alergam dupa ei si-mi doream sa vad unul de aproape. Ba chiar tin minte ca intr-o iarna gasisem un porumbel in zapada, cu aripa rupta si l-am adus in casa, hotarata sa il ingrijesc si sa il fac cel mai bun prieten al meu. I-am cautat o cutie speciala, i-am pus paie sa ii fie sederea comoda si il hraneam cu firimituri din ce gaseam mai bun. Momentul in care am rupt legatura cu el mi-e straina, ca si cum mi s-a sters din memorie.
Cert este ca acum nu-mi mai sunt dragi. Ma enerveaza zgomotul pe care il produc. Iar ei stiu, de asta in fiecare dis-de-dimineata se aseaza pe pervazul ferestrei mele si incep sa-si exercite repertoriul. Ma trateaza ca pe o printesa ce este trezita dimineata de trilul pasarelelor. Doar ca eu nu sunt personajul principal pozitiv. Nu sunt o printesa cu privirea calda si suras duios. Sunt o printesa moderna, dominata de stres, insomnie si frustrari. Nu ies la fereastra ca sa aud mai bine ciripitul, ci ca sa stopez zgomotul!
In primele ore ale diminetii prefer sa nu vorbesc. Capul imi este plin de fel de fel de ganduri, planuri, amintiri, vise… Atatea tab-uri deschise ce ruleaza concomitent incat imi este greu sa mai transmit spre rostire propozitii. Chiar si un banal „Buna dimineata!” mi se pare un efort imens. Vreau doar sa imi beau cafeaua linistita si sa imi asez gandurile, sa-mi las o singura fereastra deschisa.
Wildrosec's Blog 